Ne-am obisnuit atit de mult cu el in casa sub forma de mobila mai mica sau mai mare, incit ne va fi greu sa-l cautam printre tablou­rile de pe perete.

Transmiterea imaginilor la distanta implica in mod obligatoriu un transmitator (o antena) si un receptor. De-a lungul timpului, ambele au cunoscut transformari radi­cale.  Daca in privinta antenei lucrurile sint relativ clare, in ceea ce priveste receptorul (adica televizorul) evolutia acestuia a cunoscut (si cunoaste inca) spectaculoase salturi.

Principiul de functionare

Principala componenta a unui televizor o reprezinta ecranul, ca suport al imaginii receptate. Ne vom ocupa in principal de ecran, intrucit de citiva ani buni acesta a devenit o componenta importanta a altei inventii care a zguduit sfirsitul secolului trecut: calculatorul. Principiul de functionare al ecranului este acelasi, indiferent de unde vine imaginea: de la o antena sau de la un procesor (in mare vorbind, desigur). Cel mai raspindit tip de ecran este tip CRT (Cathode Ray Tube). Consta intr-un tub de sticla de forma unei sticle cu fundul foarte lat si git ingust. In partea ingusta se afla situat un “tun” electronic care “bombardeaza” partea latita a tubului cu electroni.

Partea lata (ecranul propriu-zis, care se vede din carcasa televizorului) este acoperita pe interior cu fosfor (luminofor), iar acesta se lumineaza diferit sub impactul electronilor trimisi de tunul electronic. Fasciculul de electroni este dirijat spre zona activa (cu luminofor) cu bobine de deflexie orizontala sau verticala. Precizia de directionare este esen­tiala in obtinerea unei imagini clare. Nu­marul electronilor emisi de catod depinde de intensitatea luminoasa dorita. In cazul imaginii color, este vorba de trei tunuri (pentru cele trei culori fundamentale: rosu, verde si albastru) care ac­tioneaza simultan asupra ace­luia­si pixel (prescurtare de la “picture element”, cel mai mic punct vizibil pe ecran).

Fasciculul de electroni baleiaza ecranul pe linie de la stinga la dreapta, apoi trece la linia urmatoare si asa mai departe pina jos, dupa care o ia de la capat. O rezolutie de 1024x768 in­seam­na 1.024 de pixeli pe linie (orizontal) cu 768 de linii (vertical). O data cu cresterea dimensiunii ecranului creste si lungimea tubului, deci implicit se mareste gabari­tul acestuia, intrucit este o interdependenta intre diagonala ecranului si distanta dintre tun si suprafata acoperita cu luminofor. Un alt dezavantaj al CRT consta in faptul ca este din sticla, deci foarte fragil, iar faptul ca este vidat face ca in caz de spargere sa faca implozie, cioburile putind rani persoa­nele aflate in apropiere.

Noi tehnologii

Cresterea de gabarit este deranjanta in special in locuintele mici si medii. Ce era de facut pentru a mari totusi dimensiunea ecranului?  Noile tehnologii aparute au rezolvat si aceasta problema. Un prim raspuns este aparitia ecranului PDP (Plasma Display Panel). Acesta, la dimensiuni de peste 1 m, are ca ecran o multitudine de celule umplute cu un amestec de gaze inerte (de obicei xenon si neon) prinse intre 2 folii de geam.

Amestecul este transformat sub influenta curentului electric variabil in plasma, care excita luminoforul si asa apare imaginea. Este adesea confundat cu LCD (Liquid Crystal Display), dar tehnologia difera esential. Ecranele LCD reprezinta un sandwich format din 2 electrozi transparenti, 2 filtre de polarizare ce imbraca un strat de cristale lichide.

Imaginea se formeaza la aparitia unei tensiuni intre cei 2 electrozi, insa explicatia fenomenului este prea tehnica pentru a plictisi cititorul. Ultimul “racnet” in materie il constituie ecranele OLED (Organic Light Emitting Diode), care folosesc pentru formarea imaginii diode luminiscente cu materii organice (de obicei un polimer).

 
Si acum, telecomanda

Un pas urias inainte l-a constituit aparitia telecomenzii. O data cu multitudinea de canale care au invadat eterul, aparea problema schimbarii acestora din selectorul de canale. Un semnal luminos codat dintr-un minidispozitv si canalul se schimba automat, televizorul se poate stinge sau aprinde, se poate comuta pe teletext etc. si toate astea printr-o simpla apasare pe niste butoane.
 
Era micro

Si alte elemente au transformat radical televizorul. Transformarea semnalului tv din unde electromagnetice in curenti care comanda tunul electronic in decursul timpului a utilizat o serie de componente electronice. Lampi electronice de 20 cm inlocuite de tranzistoare si circuite integrate au dus la o drastica scadere de gabarit. Ca generatii avem “clasic” (lampi), “hibrid” (lampi si tranzistoare), “tranzistor” (fara lampi) si “miriapod” (1-2 integrate).

 
Mini sau maxi

Dezvoltarea microelectronicii si tehnicile noi in materie de microcipuri au creat posibilitatea executarii de integrate specializate pentru aparate tv. Miniaturizarea a facut posibila realizarea de receptoare tv de dimensiunea unui ceas de mina sau chiar integrarea tv in telefoane mobile. Ecranele PDP sau LCD, care din constructie au practic numai 2 dimensiuni, se pot realiza la dimensiuni ce le pot face vizibile pe stadioane sau in alte locuri publice.

Articol complet in Televizorul, dusmanul si prietenul nostru, pe Jurnalul.ro